Tablouri dintr-o expoziţie - Fragmente din roman

Cezar B. Ştefan 

Tablouri dintr-o expoziţie

-Fragmente-

Omul şi pianul, erau tot una. Păreau contopiţi în acelaşi trup negru şi lucios, armonie perfectă din lemn, metal, fildeş alb şi mahon, carne, sânge şi oase. Produsul acestui amestec nu putea fi decât ceva excepţional, o armonie    nemai-auzită până atunci. Pasajele din expoziţie, erau larg deschise urechilor dispuse să se aventureze în minunata lume a sunetelor magnifice şi ale culorilor imaginare, de pe tablourile lui Hartmann.

Publicul, care umpluse până la refuz Barbican Hall, venise să-l asculte pentru cea din urmă oară la Londra pe marele maestrul al clapelor Grand Piano, care interpreta în acea zi una dintre partiturile sale preferate, Tablouri dintr-o Expoziţie, tulburătoarea compoziţie a lui Modest Mussorgsky. Vlad Cărămidaru, ajuns la venerabila vârstă de optzeci de ani, încă mai avea puterea să captiveze asistenţa, mâinile nu-şi pierduseră din agilitatea fenomenală, artrita nu muşcase ireversibil din oasele şi arterele îmbătrânite, focul din suflet încă ardea. Poate că una din urechi îşi pierduse parţial fineţea, auzul sunetelor depărtate era oarecum estompat, dar pianul Stanway nu-l trădase, sunetul era perfect aşa ca întotdeauna, iar tablourile le distingea cu claritate.

Micul Gnomus era  întotdeauna prezent de la început, cu menirea de a fi văzut de cel care făcea primii paşi în galerie, iar copiii din grădinile Tuileries, rămaşi la vârsta inocenţei, nu încetaseră disputa din faţa dădacelor referitoare la ce joc trebuiau să adopte. Pasajele despărţeau alte pânze, din toată paleta de culori şi sunete, de la tonuri vii şi luminoase, la obscuritatea spaţiilor întunecate. Bydlo, Ballet, Samuel Goldenberg und Schmule, Limoges şi Catacombae, se succedau într-o viteză ameţitoare. Vlad nu părea de loc obosit ci dimpotrivă, ultimele două tablouri Baba Yaga şi Marea poartă a Kievului, le-a interpretat cu vigoarea tinereţii, finalizându-şi cel din urmă concert special de pian, în uralele şi ovaţiile spectatorilor. Oamenii l-ar fi dorit pentru totdeauna în faţa instrumentului, dar acest lucru începea să devină imposibil, vârsta îşi spunea cuvântul şi maestrul era bolnav. Trupeşte, vigoarea nu-l părăsise, însă cel care se afla în mare suferinţă, era sufletul. Pierduse de curând cea mai dragă fiinţă, femeia care-i stătuse alături o viaţă întragă. Fizic, fuseseră despărţiţi, dragostea lor se consumase în cea mai mare parte a timpului la mare distanţă, dar Cel de sus, îndurându-se de suferinţa lor, le-a dat zece ani de fericire, cei mai frumoşi din viaţa lor. A regăsit-o pe Cecilia bolnavă, părăsită de copii, dar nu de nepoată şi strănepoată. A dus-o cu el prin toată lumea, pe la cei mai de faimă specialişti oncologi, şi, datorită unui şaman cheyenne, au câştigat împreună aceşti ani atât de frumoşi. Dar sfârşitul era inevitabil, iar ultima ei dorinţă ca finalul de carieră artistică să-l facă la Cluj, în oraşul drag amândurora, iar ultima piesă a ultimului concert să fie piesa care-i unise toată viaţa, dacă nu fizic, atunci spiritual. Clarul de Lună, al lui Debussy, va fi cântecul său de sirenă pentru cea dispărută dintre cei vii.

Dar până atunci se produsese azi, aici, în marea sală londoneză, loc de unde îşi lua rămas bun de la cei pe care-i respecta şi care la rândul lor îl adorau.

Florile inundaseră scena, ovaţiile încă nu încetaseră, bătrânul maestru era copleşit de o emoţie care l-a făcut să plângă. Era într-adevăr evenimentul anului la Barbican Hall. Reporterii ajunseseră în culise şi unul dintre organizatori tocmai anunţase  organizarea unei conferinţe de presă cu prezenţa maestrului Vlad Cărămidaru. Acest anunţ n-a făcut decât să agite spiritele mai mult. Toţi s-au grăbit să prindă un loc bine poziţionat în sala de conferinţă şi de aceea au părăsit în grabă culisele. Cu o excepţie, o fetişcană cu părul de culoare focului, care a rămas parcă ţintuită în loc, ochii ei privind spre unul din locurile din faţă ale sălii. Acolo, un bărbat încă tânăr, ce părea rămas ca hipnotizat sub vraja maestrului, nu dădea semne că ar fi dorit să părăsească sala. Căzuse într-un fel de transă, aşa se putea interpreta starea lui de imobilism total.

Reporteriţa era fascinată de chipul omului care i se părea cunoscut, chiar foarte cunoscut. Probabil că era o personalitate, un mare admirator al maestrului, venit de undeva din cine ştie ce colţ al lumii aici, pentru acest ultim concert.

Sala se golise, dar omul ei încă nu-şi părăsise fotoliu din apropierea scenei. Părea că nimeni şi nimic nu putea să-l clintească. Pe dată şi-a reamintit despre cine era vorba şi de ce faţa lui îi era familiară. Doar o văzuse de nenumărate ori în presa apărută dincolo de ocean, în emisiunile de ştiri ale televiziunilor sau în talk show-rile de după miezul nopţii. Cel asupra căruia îşi îndreptase atenţia în ultimul sfert de ceas, nu era nimeni altul decât acela care produsese un document devastator, punând pe jar oamenii cu puteri decizionale ale uneia dintre cele mai prospere industrii, cea farmaceutică. The Bannister Report, înaintat sub forma unui dosar solid, cu documente clare, toate dezvăluind ce se afla în spatele uneia dintre marile afaceri a noului mileniu şi care zguduise din temelii percepţia publică asupra modului cum acţionau la limita legii, unii dintre puternicii lumii. Omul care construise acest document, nu era nimeni altul decât Stuart Bannister, iar ziarista era sigură de asta, precum că primăvara vine după iarnă. Cel din faţa ei, nu putea fi decât persoana pe care o identificase.

Pentru moment era ca şi blocată, nu ştia cum să procedeze în asemenea situaţie, nu era decât o ziaristă la început de carieră şi venise aici ca trimisă a ziarului, nu atât pentru a-l intervieva pe maestru, cât pentru a relata un fel de cronică mondenă a personalităţilor V.I.P. din această sală. Cele mai îndrăzneţe proiecte despre cum va întocmi cronica, i-au fost pe loc date peste cap de această prezenţă neaşteptată. Dacă şi-ar fi putut învinge teama, poate că o apropiere de Stuart Bannister, urmată de un interviu, ar fi putut constitui şansa ei de lansare alături de jurnaliştii vedetă de la gazeta pe care o reprezenta.

Brusc, s-a hotărât să-l abordeze imediat pe controversatul fost vicepreşedinte al Bleythe Pharmaceuticals. A grăbit pasul ca să-l ajungă, omul reuşise să se urnească, părăsindu-şi locul din sală şi era pe cale să se amestece printre ultimii spectatori. L-a reperat imediat datorită staturii longiline care-l făcea să nu se piardă uşor în mulţime. Stuart nu se grăbea şi nici măcar nu avea de gând să folosească o maşină proprie sau un taxi. Mergea destul de lejer, iar fata îl urma în proximitate, încercând să găsească o cale de a-l aborda în aşa fel încât să-i smulgă promisiunea unui scurt interviu.

După ce au parcurs astfel două mile bune, cam trei sferturi de ceas mergând pe jos, a început o ploaie tipic londoneză, măruntă şi rece. Bannister se pare că nu poseda umbrelă, astfel că a intrat destul de rapid într-un pub, desigur unul irlandez. Fata a rezistat cu stoicism câteva minute afară, apoi şi-a făcut intrarea într-un local plin cu bărbaţi.Era de fapt singura prezenţă feminină, iar pe moment, a încercat un sentiment de jenă, vecină cu panica. Cel care umplea halbele cu bere, a încurajat-o, poftind-o să ia un loc la bar.

-Hai domniţă, treb’e să fie groaznic de rece afară. V-ar face bine un grog fierbinte şi Sean o să vă servească imed’at!

Un tip evident băut s-a postat alături, avea pe cap o ciudată bască din catifea verde cu o frunză de trifoi şi mai verde desupra creştetului.

-O’Heartie mă numesc şi sunt Preşedintele de onoare al irlandezilor rătăciţi. Dumneavoastră?

Fata a tresărit speriată, dar barmanul tocmai îi aşzase paharul cu grog în faţă, iar ea mai mult de frică, a luat o gură. Băutura nu era rea, fierbinte, aromată şi nu prea tare, cu darul da a o încălzi aproape instantaneu şi furnizându-i doza de curaj ca să vorbească.

-Mulţumesc Sean, grogul tău grozav este tot ce aveam nevoie acum. Deci, mă numesc Gail Doolittle şi mă bucur că am intrat aici.

-Micuţa noastră Liz!-completă O’Heartie, cu trimitere la Eliza din My Fair Lady.

Restul consumatorilor din local au aplaudat frenetic, ca la spectacol, se produse ceva care în sfârşit îi înveselea în această seară rece. Gail s-a îndreptat ţintă spre masa lui Stuart Bannister şi fără încuviinţarea acestuia a luat loc pe băncuţa din faţa lui.

-Eşti Suart Bannister, autorul mult controversatului The Bannister Report, eu sunt Gail Doolittle şi sunt jurnalistă la...

-...nu mă interesează chiar dacă ai fi Kate Middletone, te-ai aşezat neinvitată la masa mea şi asta-i destul. Dar probabil că astea sunt manierele în ziua de azi.

-N-aş dori să vă deranjez prea mult, am o singură întrebare...

-...încă n-ai dispărut?

-Alo! Domnu’, ce-i comportamentul ăsta? Dom’şoara doreşte numai o companie şi probabil că te-a considerat cel mai înţolit dintre noi.

-Domnule O’Hartie, nu sunt decât o tânără ziaristă şi doresc o întrevedere particulară cu acest domn. Desigur, dacă şi dânsul este de acord.

Purtătorul bonetei verzi a făcut un semn vizibil cu ochiul, pe care Gail a crezut că-i fusese adresat. Nimic mai neadevărat, de fapt domnul Jonas O’Heartie, era o bună cunoştinţă al lui Stu, ba chiar putea fi categorisit drept cel mai bun prieten al său. Cei doi se înţelegeau din priviri şi Jonas a înţeles că era timpul să se retragă.

Dintr-un anumit puncte de vedere, Stu o plăcea pe fată, nu era nimic fizic, puicuţa era cu peste douăzeci de ani mai tânără decât el, iar de curând tocmai evadase dintr-o relaţie care-i măcinase nervii ani buni. Deocamdată,       n-avea nevoie de o femeie în pat, dar avea nevoie cu disperare de două urechi care să audă suferinţele sale. Din păcate, fata din cealaltă parte a mesei, nu era decât o afuristă de jurnalistă, adică exact una din tagma celor care-i pricinuise numai necazuri în ultima vreme.

-Ştiţi, întrebarea mea se referea... doriţi să-mi acordaţi un interviu?

Cuvintele fetei l-au prins pe picior greşit, se aşteptase la chestiuni picante, superficiale, frivole, dar un interviu acordat unui ziarist, în acest moment, când el însuşi devenise un paria, reprezenta un risc până şi pentru cel care-l solicita. S-a uitat la fată compătimitor şi i se adresă îndulcindu-şi evident tonul din voce.

-Domnişoară, ştii la ce riscuri eşti expusă numai dacă eşti văzută în compania mea? Crezi că ar exista cineva din lumea ta care ar aproba publicarea interviului cu o persoană care a sfidat pe miliardarii din industria farmaceutică?

-Domnule Bannister, sunt gata să risc alături de dumneavoastră, cât despre publicare nu vă faceţi griji. Am relaţii în mediul on line şi dacă presa scrisă mă refuză, cei de pe Internet vor difuza interviul cu Stuart Bannister, pe sute de site-uri.

Bannister a cerut omului de la bar, două ginuri Fizz şi două porţii de   chips-uri cu sos picant. Apoi a mai comandat două cafele mari irlandeze, cu frişcă din abundenţă.

-Aşa mai vii pe-acasă, omule, remarcă iar caustic O’Heartie.

-Este prietenul tău nu-i aşa?

-Desigur domnişoară Doolittle, Jonas a rămas unul dintre puţinii pe  care-i mai am, cu siguranţă cel mai bun. Dar să revenim la problema noastră,  ce-ai spune dacă aş fi de acord cu interviul?

-Aş spune că aţi făcut cea mai bună alegere, n-am experienţă prea mare, dar asta înseamnă că voi fi sinceră şi onestă, voi prezenta numai faptele pe care mi le veţi reda, folosind cuvintele dumneavoastră, fără denaturări şi alte interpretări tendenţioase. Asta pot să vă promit încă de pe acum.

-Vom folosi două reportofoane, unul al dumneavoastră şi unul al meu. Cred că locul unde voi accepta să vă ofer interviul, va fi un separeu al restaurantului Carpathian’s, aflat la două străzi de aici. Mâine la prânz, vom lua masa împreună, iar apoi te las să-ţi faci job-ul. Te rog încă o dată, fără terţe persoane, fără camere, fără fotografii. Sper că ne-am înţeles.

-Din partea mea este OK!

-Rămâne pe mâine la orele două după prânz, la restaurantul Carpathian’s. Acum rămâi, bea-ţi cafeaua şi Jonas va chema un taxi. Noapte bună domnişoară!

-Noapte bună domnule Bannister!

Bărbatul a părăsit grăbit pub-ul. Ploaia se înteţise, dar Stuart pur şi simplu n-o lua în consideraţie, gândurile lui zburau departe, iar în urechi mai avea încă sound-ul pianului la care maestrul Cărămidaru interpretase unul dintre fragmentele care-l captivau, Catacombae, con mortuis in lingua morte. Mussorgsky fusese într-adevăr genial.

În local, jurnalista tocmai se pregătea să plătească nota, dar Jonas interveni:

-Se poate dom’şoară Liz, astăzi aţi fost invitata noastră de onoare, a irlandezilor rătăciţi.

-Mă numesc Gail Doolittle, nu Eliza Doolittle, domnule irlandez rătăcit O’Heartie. Poţi să-mi spui Gail, nu mă supăr, iar de plătit, o facem nemţeşte, juma’-juma’!

Irlandezul a onorat partea lui de plată, zâmbind un pic maliţios către fata care-i plăcea, era puţin prea cam tânără pentru el, probabil nu împlinise douăzeci şi cinci de ani, faţă de cei treizeci şi doi ai lui. Mai mult ca sigur, nu era din Londra, venise de undeva de la ţară, făcuse studiile de jurnalism la o şcoală din apropiere, iar acum, slugărea ca o novice la vreo gazetă măruntă.

-Spuneţi-mi domnişoară Gail, unde lucraţi ca ziaristă?

-Sunt editor junior la The New Morning şi vă rog să-i spuneţi şoferului să mă lase la redacţia ziarului.

Nu era prea departe, gazeta se mutase de curând într-un sediu nou din City, era cu siguranţă în stare să parcurgă şi singură drumul pe jos, dar în ploaia păcătoasă care se înteţise, era posibil să se pricopsească cu o răceală straşnică. Aşa că era în regulă dacă ar fi acceptat oferta omului cu bască verde.

-Oricum, aici ne luăm la revedere, dar sunt sigur că ne vom reîntâlni curând, chiar mâine la Carpathian’s.

-Speram să mă întâlnesc numai cu domnul Bannister.

-Ştiu domnişoară, dar din păcate mă tem că prezenţa mea în acel restaurant este obligatorie.

-Domnule, mă jigneşti, nu sunt o afurisită de teroristă sau vreo răpitoare, sunt doar o jurnalistă.

-Iar eu sunt proprietarul restaurantului domnişoară, iar mâine am doi oaspeţi de onoare.

Fata s-a înroşit de ruşine. Până la urmă, Jonas, cu toată ironia lui, fusese foarte amabil cu ea. În acel moment, a remarcat şi faptul că era un bărbat destul de atrăgător, un irlandez roşcat cu ochii de un verde strălucitor, două luminiţe jucăuşe în cabina unui taxi. Oarecum se simţea puţin atrasă de acest om, dar şi-a spus că nu era timpul pentru o idilă, adevărul era că se lupta pe viaţă şi pe moarte cu rivalii, pentru obţinerea unui post de jurnalist consacrat. Avea de întocmit un material şi de pregătit un interviu pentru mâine, aşa că era mai bine să se despartă de Jonas acum.

Maşina s-a oprit în faţa impozantei clădiri care adăpostea redacţia ziarului. Gail a dorit să achite partea ei de contribuţie, dar de această dată nu a putut să-şi materializeze gândul, maşina a demarat, iar figura zâmbitoare a lui Jonas, stăruind preţ de câteva momente, a fost înghiţită în ploaia deasă.

Ca de obicei, în redacţie era cald şi vânzoleală mare. S-a descotorosit cu iuţeală de trench coat-ul uşor umezit de ploaie, a trecut pe la oficiul de unde şi-a pus o porţie generoasă de cafea şi s-a îndreptat către încăperea seniorilor. Mentora ei, Patricia Palmer, cu siguranţă se plictisise de moarte aşteptând-o, dar avea veşti bune pentru ea, tocmai era pe cale să confirme încrederea pe care aceasta i-o acordase.

-Domnişoară Doolittle, eşti într-o întârziere de aproape un ceas. Ediţia on-line aşteaptă materialul dumneavoastră de la gala maestrului Cărămidaru. Probabil că nici măcar nu te-ai catadicsit să-l editezi până acum.

Glasul aspru a făcut-o să regrete că nu ajunsese mai devreme, Patty nu era de obicei aşa de dură, probabil că şi ea fusese trasă de urechi mai devreme, asta era singura explicaţie. Dorea să-i împărtăşească vestea cea mare, dar senioara îi tăie iar elanul:

-Domnişoară, te aşezi la locul tău, şi, în maxim treizeci de minute, am articolul dumitale pe desktop. Sper că înţelegi, prezenţa dumitale aici atârnă de un fir de păr. Pune-ţi mintea la contribuţie şi dă-mi un material bun! La treabă!

Năucită de directivele şefei sale directe, dar mai ales foarte speriată de perspectiva concedierii, Gail nu s-a mai gândit la cele petrecute cu mai puţin de un ceas în urmă, singurul ei scop acum, era să compună într-o jumătate de oră un reportaj de la Gala maestrului, un articol de trei mii de cuvinte, în treizeci de minute, adică o sută de cuvinte pe minut. Era dincolo de putinţa ei de a-l finaliza, dar ştia un lucru, va încerca.

Patricia se uita peste două rânduri de geamuri, la stagiara ei, editoarea junioară din anul I, Gail Doolittle. Surprinzător, fata îi amintea de cineva foarte cunoscut, o pretendentă plecată de foarte jos, care-şi terminase studiile târziu, după ce absolvise mai întâi şcoala vieţii. Îşi vânduse trupul ca să supravieţuiască în marea metropolă, iar ca urmare a unei întâmplări fericite, ieşise din mocirlă. Unul din vechii şi constanţii clienţi ai tinerei Pippy, era profesor şi datorită unei fantezii ciudate, fusese obligată ca înaintea unei partide de amor, să se îmbrace în şcolăriţă şi să asiste la lecţiile de literatură clasică date de acesta. Culmea, se dovedise că-i plăcea de clientul ei mai mult ca profesor decât în postura de amant, iar acestuianu i-a scăpat extraordinarele aptitudini ale tinerei prostituate de asimilare a cunoştinţelor din domeniul său. A sfătuit-o să-şi reia studiile de unde le abandonase, mai mult, i-a oferit sprijin financiar, iar în momentul când s-a hotărât să urmeze un colegiu, ce-i drept, modest, a îndrumat-o ca un părinte. Apoi, după absolvire, i-a oferit recomandarea pentru o gazetă cu apariţie săptămânală. Prostituata Pippy a devenit astfel, ziarista respectată Patricia Palmer.

Desigur, Gail nu pornise din mocirlă, făcuse o prestigioasă şcoală de jurnalism, vorbea curent câteva limbi de circulaţie, era foarte inteligentă, dar până acum, cu siguranţă, nu dăduse de greu. Oarecum o cocoloşise,  nearuncând-o în foc. Colabora la rubrici facile, precum cea mondenă sau de amuzament, dar astă seară era ceva important şi aştepta cu nerăbdare materialul stagiarei. Avea pretenţii mari de la ea, Gail trebuia să facă saltul decisiv, asta trebuia să se întâmple curând şi prin propriile sale forţe.

Îşi aruncă ochii pe monitor şi a deschis progresia materialului pupilei sale. Fata nu-şi pierdea timpul, nu se scurseseră mai mult de zece minute şi jumătate de articol era deja scris. Pentru iubitorii muzicii, probabil că rândurile din faţa ei, vor fi o încântare. Alături de o descriere a sălii de concert din complexul Barbican, fata îşi împărtăşea impresiile despre spectatori, ambianţă şi nu în ultimul rând despre maestru Vlad Cărămidaru. O scurtă biografie şi apoi Gail, a impresionat-o prin exprimarea propriilor trăiri din timpul consumării concertului. Încheia textul cu elogii la adresa maestrului, care din păcate se retrăgea din viaţa publică. Patricia nu avea de făcut decât să dea bunul de tipar pentru ediţia digitală, dar s-a decis imediat să propună în colegiul redacţional publicarea reportajului şi în ediţia tipărită.

Se făcuseră ceasurile trei noaptea şi Gail nu părăsise redacţia, marea majoritate a colegilor ei erau în paturile lor, dar tânăra jurnalistă îşi urma cu îndârjire planurile, trebuia să se pregătească intens pentru interviul cu Bannister şi de aceea, studia materialele din arhivă sau de pe Internet. Şi nu erau puţine, un dosar cu nu prea multe file, The Bannister Report, avusese darul să arunce în aer concepţia publicului despre cei care ofereau mijloacele  de luptă împotriva bolilor. Zeci de firme producătoare de medicamente, rivale de o viaţă, se uniseră pentru prima oară,  cu singurul scop de a-l distruge pe Stuart Bannister şi a face uitat infamul său Report. Lupta durase ani buni şi scopul acestor rechini farmaceutici, fusese aproape atins. Târât în zeci de procese, cu tot suportul primit din partea organizaţiilor antiglobalizare, societăţilor civile şi a intelectualităţii progresiste, Stuart era pe punctul de a ceda, se afla doar la un pas de a-şi retrage materialul. Era tot ce-şi doreau inamicii săi, dar cu siguranţă că răzbunarea lor nu se va opri decât după dispariţia fizică a omului care le produsese atâtea dureri de cap.

Existau foarte multe materiale despre viaţa privată al lui Stuart Bannister, pur şi simplu era imposibil ca într-un timp aşa de scurt, să asimileze totul şi deodată. Gail a simţit din plin oboseala. Era timpul să meargă acasă, un duş fierbinte, un ceai de levănţică cu o brioşă, apoi un somn bun de câteva ceasuri, erau tot ce avea nevoie. Locuia destul de departe de redacţie, într-un mic apartament de pe Manor Road, în partea nordică a oraşului. Metroul însă, o lăsa destul de repede aproape de studioul care-l împărţea cu o colegă de cameră. Chiria era destul de piperată, plăteau împreună şase sute de lire, nici una dintre cele două n-ar fi putut s-o suporte singură. Aşa era comod, lejer ca plată şi câteodată, simţeau nevoia de companie. Nu prea des însă, destul de rar ajungeau faţă-n faţă, Taylor era dansatoare într-un local din Soho, se producea pe timpul nopţii şi dormea ziua. În lunea ei liberă, era lângă fetiţa de doi ani, lăsată în grija unei mătuşi.

Studioul dispunea doar de un singur pat, destul de mare ca să poată dormi amândouă în el şi de obicei Taylor sosea, când Gail lua micul-dejun, dar astăzi lucrurile stăteau altfel, dansatoarea a găsit-o pe colega ei de apartament, dormind şi bolborosind lucruri ciudate, despre un pianist, un farmacist şi un irlandez cu basca verde precum ochii săi. Abia stăpânindu-se să nu râdă, Taylor a aînvelit-o pe mica jurnalistă şi a trecut la duş.

Erau ceasurile doisprezece şi Gail s-a dat jos din pat năucă. Uitase să-şi pună deşteptătorul, intenţionase să se trezească pe la zece, să mai lucreze un pic la pregătirea interviului, dar s-a gândit că o paşte  catastrofa, n-avea decât mai puţin de două ore să ajungă la Carpathian’s. I-a luat aproape un ceas pentru a se aranja şi la capătul orei, Taylor o privea mirată neştiind ce schimbare survenise în viaţa prietenei sale. Dorea să arate bine, asta era evident şi se decise s-o ajute după propriile puteri.

Acum erau amândouă în faţa măsuţei cu oglindă, Taylor periindu-i frumoasele şuviţe de culoarea focului, iar Gail încercând să se descotorosescă de ultimele rămăşiţe ale măştii de zi, cea care trebuia să-i corijeze urmele lăsate de orele nopţii petrecute în redacţie. Se uscase bine şi era un pic dureroasă înlăturarea ei. A trecut în faţa lavoarului şi cu ajutorul apei s-a tamponat, reuşind într-un final, să-i aducă chipului o înfăţişare cât de cât acceptabilă.

-Ce mai? Gail, eşti frumoasă, niciun muritor nu te merită!

-Fugi de aici fato, azi este vorba doar de un interviu.

-Şi cine mă rog este bărbatul, nu mă înşel, este vorba de un bărbat?

-Este o poveste lungă şi acum n-am timp să stăm la palavre.

-Doar pe scurt, cât îţi fac o manichiură de top.

Asta era una din marile aptitudini ale lui Taylor, probabil că dacă ar fi fost o meserie mai bănoasă, astăzi nu era o practicantă profesionistă a dansului exotic la bară, ci poate o manichiuristă de top. Avea o mână extraordinar de uşoară şi o creativitate fantastică, mai ales că se mişca foarte repede, iar în criza de timp actuală, asta era esenţial.

-Nu fi timidă, vreau amănunte, pe scurt, că ne grăbim!

-Ieri am cunoscut la un pub, trei bărbaţi.

-Fato, dar văd că nu-ţi pierzi vremea de pomană.

-Este o glumă! Nu este ceea ce crezi. Unul, cel amabil, barmanul, mi-a oferit o băutură caldă, binevenită de altfel, eram înfrigurată. Al doilea, cel cu care mă voi întâlni mai târziu, poţi să-i spui de pe acum „cavalerul tristei speranţe”, mi-a făcut impresia unui om copleşit de misiunea lui, iar cel de al treilea, ei bine, cel mai ciudat, un irlandez cu bască verde, având un trifoi şi mai verde pe creştet, a reuşit să-mi redea buna dispoziţie, chit că este un măscărici care se autointitulează Preşedintele irlandezilor rătăciţi.

-Hai că asta-i bună, am văzut multe lucruri ciudate, dar se pare că în ultimele douăzeci şi patru de ore m-ai depăşit.

-Şi asta nu este tot. Patty, şefa mea de la ziar, m-a pus zdrăvăn la muncă şi nu ştiu cum, am reuşit să ies cu bine din asta.

-Pentru că eşti prea deşteaptă, cred că meriţi mai mult decât fiţuica de scandal unde lucrezi. Manichiura este gata! Să trecem la ţoale!

-Nu este o fiţuică, este a patra publicaţie ca tiraj şi cititori din Londra, iar Patty este cea mai bună ziaristă din lume.

-OK! Aşa o fi, dar acum să vedem cu ce te îmbrăcăm!

Au reuşit împreună ca în mai puţin de o jumătate de oră să-i dea jurnalistei Gail Doolittle un aspect decent spre atrăgător.

-Este cum am spus eu mai devreme, Gail, nici-un muritor nu te merită... poate cu excepţia împăratului verde cu bască.

-Preşedinte Tay, doar preşedinte!

Restaurantul era situat aşa cum i se spusese, în apropierea complexului Barbican, în faţa sa situându-se una din celebrele grădini englezeşti. Primăvara nici măcar nu începuse bine, umezeala însă era la cote maxime şi acest lucru nu putea decât să-i priiască vegetaţiei luxuriante, sursă de oxigen vitală într-un oraş unde betonul, oţelul şi sticla păreau să fi câştigat războiul cu natura.

Localul însă, era situat la parterul imobilului care nu era construit pe tipic victorian, ci mai curând pe cel francez, al frumoasei perioade care fusese denumită La Belle Epoque. Fostul proprietar, un român născut în Transilvania, îi vânduse restaurantul tocmai lui Jonas O’Heartie, pentru faptul că-i cunoştea părinţii. Era bătrân şi n-avea urmaşi direcţi, dorea ca o persoană apropiată lui, să-i preia localul. Nu ceruse o sumă prea mare şi cu toate acestea, Jonas fusese nevoit să se împrumute pentru a-l cumpăra. Deocamdată nu se gândise la vreo schimbare, îi plăcea restaurantul aşa cum îl construise fostul proprietar, de fapt avea clienţi fideli, care, asemenea lui, gustau din plin plăcerea de a prânzi şi cina într-unul dintre cele două saloane, cel românesc sau cel franţuzesc. Mai oferea celor care doreau intimitate, patru separeuri cochete, mari şi mici, mobilate cu gust. Într-unul dintre cele două mici, erau invitaţi să ia prânzul, prietenul său Stuart Bannister cu invitata lui, ziaristă simpatică.

Jonas nu-şi putea nega sentimentele pentru Gail, ar fi fost nesincer faţă de el însuşi. O plăcuse din momentul în care intrase pe uşa pub­-ului. Ceva îi spunea nu era doar un foc de paie, şi, poate că undeva, cândva, vor fi foarte apropiaţi. Ieri fusese ziua lui liberă, îşi dăduse întâlnire cu prietenul său în acel mic local, ca să bea împreună o halbă bună de bere neagră şi să-i redea pofta de a trăi, să-i spună că lumea nu începea şi se termina cu blestemata de Bleythe Pharmaceuticals şi familia lor de prădători. Apoi apăruse Gail şi, dintr-o dată, totul s-a schimbat. Poate că Providenţa a trimis-o drept mesager şi fata le va schimba viaţa în bine.

A observat-o de la distanţă şi s-a grăbit să-i deschidă larg uşa de la intrarea în restaurant. Fata închisese umbrela, pe care a înmânat-o împreună cu pardesiul, la garderobă. Acum şi ea s-a lămurit, omul din faţa ei era chiar Jonas O’Hearty, hâtrul de ieri atât de pitoresc îmbrăcat, dar azi numai trifoiul natural afişat la butoniera unui costum impecabil, mai amintea de originile sale celtice.

-Domnişoară Doolittle, sunteţi aşteptată, permiteţi-mi să vă conduc!

-Domnule O’Heartie, astăzi arătaţi altfel, normal şi... admirabil!

-Şi dumneavoastră domnişoară, sunteţi superbă, permiteţi-mi să vă ofer din partea staff-ului, acest trandafir alb.

Un ajutor de ospătar s-a plasat în faţa clientei, purtând un trandafir alb pe o periniţă din catifea verde. Obrajii lui Gail au prins o roşeaţă dincolo de stratul subţire de fard. Era flatată de această mică atenţie şi era mai mult ca sigură că nu venea din partea staff-ului, ci din partea irlandezului. Acceptă însă cu plăcere floarea şi a fost condusă spre separeul unde o aştepta mister Bannister.

Separeul putea fi categorisit ca foarte intim, dar nu în sensul de a favoriza o relaţie dusă dincolo de graniţele decenţei, ci dimpotrivă, exista în acel spaţiu, aerul de rustic. Căută detaliile care să-i aducă un pic de lumină, să-i releveze un argument decisiv, care să-i confirme ipoteza. Desigur, nimeni nu dorise să ascundă oaspetelui care călca în acest separeu, identitatea provenienţei. Erau suficiente detalii, pur şi simplu cu o atenţie minimă, puteai determina natura pitorescului loc.

-Da domnişoară, este un interior cu specific rustic românesc. Mobilă boierească din lemn de nuc, faţa de masă din in bătut cu broderie de mână, covor manual cu motive orientale, icoane de lemn pe unul dintre pereţi, cel estic, ştergare peste tot şi flori aduse special din Grădina Maicii Domnului. Prânzul care-l vom lua, va fi desigur, cu specific românesc.

-Sunt copleşită domnule Bannister şi absolut încântată.

-În primul rând, spune-mi Stu, iar eu o să-ţi spun Gail, să lăsăm formalismele deoparte. Ctitorul acestui stabiliment, ar fi măgulit dacă ar ştii că oaspeţii din fostul său local, în semn de respect pentru naţionalitatea lui, ar prânzi în acest spaţiu, o părticică din ţara de origine şi mai ales dacă bucatele alese drept meniu, ar avea de asemenea specific românesc. Numele lui poate nu vă spune azi nimic, Dorian Moisescu era cunoscut acum trei decenii sub apelativul Papa Moshou, o legendă în cercul select al gastronomilor londonezi. După ce a trecut prin peripeţii numeroase, a reuşit să evadeze din România comunistă şi să construiască superbul restaurant în care ne aflăm azi. Poate că peste un timp, vă voi povesti pe larg şi cu amănunte, istoria minunată al acestui adevărat buccaneer al gastronomiei.

Gail privi mirată spre omul din faţa ei, care o invită curtenitor să ia loc la masă, pentru a prânzi alături. Era prima ei experienţă de acest fel. Cândva, Patricia îi atrăsese atenţia despre ipostazele ciudate cu care se va confrunta şi pentru care trebuia să fie pregătită. Azi, pentru prima dată, era într-una din acele situaţii, şi, a constatat imediat că nu era deloc una neplăcută, ci doar ciudată. Aşa că a luat loc, punându-şi trandafirul alături.

-Văd că Jonas a rămas acelaşi băiat galant, îi spuse Stu, afişând un zâmbet uşor ironic şi privind către acesta. Poate ne face onoarea să guste un aperitiv cu noi şi să să ne recomande în acest timp, câteva dintre minunile sale gastronomice.

Fata privi spre irlandezul care nici măcar nu a clipit. Desigur că nu fusese luat pe nepregătite şi de aceea a făcut semn unui chelner să se apropie. În faţa separeului exista o cortină, care la nevoie putea fi trasă, astfel după caz, păstrând sau nu intimitatea celor din interiorul spaţiului. Deocamdată, privirile celor din restaurant nu erau obturate şi de aceea, semnul şefului a fost înţeles imediat. După ce i-a şoptit câteva cuvinte, garçon-ul dispăru, dar s-a întors în mai puţin de un minut, cu o mapă legată în piele de căprioară, care conţinea meniul.

-Prânzul specific românesc, are în componenţă un platou cu gustări reci, mezeluri de casă, măsline, brânză telemea de oi, roşii, castraveţi şi ardei. Înainte de a gusta din aperitive, se obişnuieşte sevirea unui rachiu tare, care în anumite zone poartă numele de horinca sau mai cunoscut, de palincă. De fapt, este un dublu distilat din fructe, mere şi pere sălbatice, culese la sfârşitul toamnei şi lăsate la fermentat câteva luni.

Antreurile au sosit imediat, iar Jonas le-a turnat o minunată licoare chihlimbarie în ceşcuţe ciudate din ceramică neagră.

-Rachiul a fost ţinut şase ani în butoaie de lemn moale, mulberry îi spunem noi, acolo se numeşte dud. Dar vă rog să gustaţi!

Lichidul era plăcut aromat, dar foarte tare, însă deschidea un apetit nemaipomenit. Aşa că au gustat din cele oferite pe platou.

-Nu vă săturaţi, pentru că bunătăţile abia urmează. Aşa cum vă spuneam românii, consumă la prânzul festiv trei feluri de mâncare plus acrituri natur sau sub formă de salată. La sfârşit se ia un desert. Vă recomand o ciorbă cu perişoare, câteva sărmăluţe cu mămăliguţă, friptură de miel preparată haiduceşte, adică la jar de lemne, cu garnitură de cartofi copţi şi salată de varză acră. Dacă veţi mai putea, vom ataca faimoasă plăcintă moldovenească, numită în acele locuri „cu poale-n brâu”. Mi-este imposibil să vă dau vreo explicaţie, eu însumi fiind în ceaţă. Ca vin vă recomand o Grasă de Cotnari, vin alb şi un Cabernet Sauvignon Noir de Urlaţi, vin roşu. Amândouă sunt minunate şi sper că vă vor place.

De-a lungul a două ceasuri, cei trei meseni au gustat câte puţin din fiecare fel de mâncare. Era ceva care depăşea orice închipuire, nici măcar nu puteau spune ce le plăcuse mai mult. Vinul era deasemenea excelent şi plăcinta la înălţimea laudelor aduse de patron.

-Înainte de a comanda câte-o cafea turcească şi a vă acorda intimitatea necesară interviului, permiteţi-mi să vă ofer o ultimă delicatese românească, vom desface împreună o sticlă de vin spumos, obţinut prin metoda brevetată în Champagne. Este provenit din faimoasa podgorie Panciu şi este vechi de zece ani, timp suficient pentru a ne oferi o băutură cu nimic mai prejos, decât suratele franţuzeşti.

Cu o extraordinară dexteritate, Jonas a destupat sticla, un pocnet sec, un abur diafan şi lichidul uşor rozaliu, bolborosea în cupele de cristal.

-Pentru viitorul fiecăruia dintre noi!-toastă Jonas.

-Pentru tinereţea voastră, să fiţi fericiţi!

Stuart Bannister avea lacrimi în ochi.

-Pentru ca să ţi se facă dreptate, Stuart Bannister! Pentru ca oamenilor să li se facă dreptate şi să nu mai cadă pradă lăcomiei unora!

Gail Dolittle nu se îndoia că bărbatul din faţa ei era un om cu o moralitate ireproşabilă, studiase suficiente materiale pentru a se convinge în final că fostul vicepreşedinte al Bleyte Pharmaceuticals, avea intenţii onorabile. Dar acum, trebuia să asculte din gura lui toate acestea.

Sosise momentul ca Jonas să părăsească spaţiul, iar draperia să fie trasă. Era croită dintr-un pluş greu, care nu lăsă nici-un sunet să iasă sau să pătrundă din şi în interior. Masa fusese debarasată, totuşi mai rămăseseră cafelele şi câteva coşuleţe mici din răchită lăcuită cu fursecuri, prăjiturele de casă şi alune. Nu fusese uitată nici băutura, două sticle, una cu Sherry şi cealaltă cu Brandy, le fuseseră puse la dispoziţie, dar cine mai avea timp de aşa ceva? Sosise iată, momentul adevărului, interviul. Gail s-a uitat instinctiv la ceas, se apropia ora cinci de după-amiază, ora sacrosantă a ceaiului englezesc, dar azi va renunţa la el. Şi-a scos reportofonul şi l-a reglat, aşezându-l apoi în mijlocul mesei. Stu folosea în acest scop, propriul telefon mobil.

-Putem începe domnişoară!

-În primul rând, aş dori să aflu câteva date despre dumneavoastră. În presă s-a relatat câte ceva, dar asupra persoanei domnului Stuart Bannister, mai ales asupra celui anterior ajungerii în posturi de conducere la Bleythe Pharmaceuticals, pluteşte un aer de mister total.

-Toate necazurile mele au început din acel moment, când am acceptat acele funcţii. Până atunci eram doar un cercetător modest, care-mi desfăşuram activitatea într-un laborator din Chicago.

-Aţi întâlnit-o pe Lydia şi v-aţi căsătorit cu ea.

-La început n-am ştiut că face parte din familia Bleythe, purta numele de fată al mamei, Ford. Era o tânără avocată, pe care o cunoscusem prin recomandarea unui prieten comun. Nu-ţi ascund că ne-am plăcut de la prima vedere, în scurtă vreme împărţeam apartamentul ei, al meu era prea modest pentru ea. Am avut atunci o primă bănuială, fata cu care trăiam nu era o persoană oarecare. Cu venitul ei modest de asociat stagiar, nu-şi putea permite să plătească o chirie aşa de mare. Dar nu am pus întrebări, în timpul primei vacanţe ne-am căsătorit în Las Vegas. Nu prea dispuneam de mulţi bani atunci, aşa că prima noapte ca soţ şi soţie, nu s-a consumat într-un somptuos apartament matrimonial din MGM Hotel de pildă, ci într-o modestă cameră de motel, Glenville, dacă-mi aduc bine aminte.

Bărbatul a făcut o scurtă pauză şi a turnat fetei un strop de Sherry, apoi după ce şi-a umplut paharul cu Brandy, a luat o înghiţitură bună.

-Nu eraţi tocmai un anonim, dumneavoastră dădeaţi viza de valabilitate vaccinurilor produse de Bleythe Pharmaceuticals, pentru a fi trimise spre omologare. Mai mult, şi alte firme farmaceutice apelau la competenţele dumneavoastră şi eraţi considerat drept o somitate în materie.

-Sunt atât de îndepărtate acele vremuri! Dar să revenim la momentul căsătoriei mele cu Lydia Ford Bleythe, fiica principalului acţionar şi cel majoritar al firmei unde lucram. Lucrurile s-au schimbat, şi asta rapid. Am început să urc pe scara ierarhică şi, desigur, salariul creştea văzând cu ochii. Naivul de mine credea că asta se datorează valorii mele ca profesionist. Eram atât de prost şi de orb, încât nu vedeam la doi paşi de mine cu cine aveam de-a face. După aproape doi ani, am aflat pe cine luasem în căsătorie. Eram convins că-mi cunosc soţia şi ea nu-mi ascunsese nimic din trecutul ei, ba chiar eram sigur de dragostea ei. Biet credul dus de nas aşa uşor! La capătul acestor doi ani, m-am trezit chemat de marele patron, Jeremiah Bleythe în persoană. Am fost invitat să iau loc, persoanele din încăpere s-au retras, rămânând între patru ochi, adică singur cu „balaurul”. Mi-a oferit un trabuc, probabil de bună calitate, pe care l-am refuzat, eu nu fumasem niciodată şi nu aveam de gând s-o fac. M-a măsurat preţ de un minut şi cu glasul mieros despre care se dusese vestea, mi s-a adresat.

„Tinere, mi s-a spus despre dumneata numai lucruri lăudabile. Se pare că ţi s-a dus renumele şi peste graniţele firmei, prietenii noştri...”, aici accentuase aceste două cuvinte, „...folosesc din plin abilităţile dumitale. Azi acest lucru trebuie să înceteze!”, iar uzând acelaşi ton aproape punitiv. „Vei primi o nouă însărcinare în cadrul firmei şi vei părăsi laboratorul de avizare. Îţi ofer postul de CEO  interimar şi Vicepreşedinte, iar aprobarea Consiliului de Administraţie va fi doar o formalitate!” M-a lăsat fără glas, nici în visele mele cele mai optimiste nu speram asta. Strănepotul contrabandistului de alcool din anii prohibiţiei, nepotul crescătorului de mustangi din Wyoming, fiul veteranului mort în Vietnam şi al nativei cheyenne din Laramie, era pe cale să-şi îndeplinească dorinţa de ajungere sus, în vârful vârfului, chiar în rândul celor cu putere decizională din firmă şi de a-şi găsi în sfârşit un loc sub soarele visului american. Numai că...

-...soarele a topit ceara cu care fuseseră prinse aripile lui Icar.

Nu ştia de ce rostise aceste gânduri cu glas tare. Stuart avea desigur o istorie tristă de povestit dar, pentru moment, Gail a simţit că a intrat în pielea personajului din faţa ei.

-Au fost ceva mai mult decât două simple aripi. Am escaladat Everestul şi m-am trezit pe fundul Gropii Marianelor. Rămăsesem în faţa diavolului fără cuvinte. Desigur, atunci nu-i cunoscusem întunecimea, credeam că pur şi simplu omul din faţa mea mă preţuia. Tocmai că aşa era, numai că dintr-un alt sens. Pur şi simplu făcuse un plan ca să mă cumpere, să se foloseacă de numele meu pentru a promova pe piaţă produse netestate suficient, care să aducă profituri şi mai mari. Mă impresurase din patru părţi: soţia, firma, situaţia socială, stabilitatea financiară. În fine, se hotărâse să-mi dezvăluie identitatea soţiei mele. „Dragul meu, soţia ta, Lydia Ford, este de fapt fiica mea din prima căsătorie, cea cu Beatrix Ford, fostă Bleythe. Îţi jur că nu ştiam acest lucru când mă gândeam să te promovez în cadrul firmei!” Desigur că minţea, dar cui îi păsa în acele momente de asta? Viitorul meu se anunţa minunat, de fapt viitorul nostru. Mă gândeam pe atunci că o să ne construim o casă nouă, un cuibuşor numai al nostru, să putem avea o familie adevărată, cu mulţi copii. Vise deşarte! După şase luni eram separat de Lydia. Preluând funcţia propusă, în scurtă vreme orele petrecute acasă deveniseră tot mai puţine, călătoream spre toate filialele din America de Nord şi Europa, ca să aplic noua viziune asupra funcţionării firmei. Lydia, care fusese ghidată prin şantaj spre mariajul cu mine de maleficul ei tată, s-a considerat degrevată de obligaţiile maritale, pur şi simplu s-a recuplat cu amantul ei. Obţinând de la Jerry Bleythe, tatăl ei, o sumă imensă, a cumpărat apartamentul din Chicago şi s-a instalat cu omul ei acolo. Când m-am reîntors după o lungă absenţă, mi-am găsit bagajele într-un depozit şi mi s-a dat de înţeles că persoana mea nu mai era dorită lângă a ei. Credeam că o iubeam, speram cu încăpăţânare să fie doar o neînţelegere la mijloc, ce mai, eram complet orb şi am suferit mult şi pe nedrept. Poate fi o greşeală să iubeşti aşa mult pe cineva?

Conjuncturile complet nefericite prin care trecuse acest om, puteau fi punctele de plecare ale comportamentului său de mai târziu. Totuşi, în acest moment, Gail n-avea nici o îndoială, Stuart Bannister fusese toată viaţa lui, un om onest. Aflase deja unele date inedite, necunoscute publicului până acum şi dacă i se va permite, va realiza un  reportaj pe cinste.

-Eraţi într-un moment de răscuce. Aveaţi de de ales între a pleca, a părăsi firma, sau de a continua colaborarea în cadrul Bleythe Pharmaceuticals.

-Din păcate am ales a doua variantă. Pe atunci nu mi se părea că Jerry Bleythe avea vreo vină în legătură cu comportamentul fiicei sale, mai ales că-mi declarase că n-avea control asupra ei. A minţit cu bună ştiinţă, mai târziu, făcând unele cercetări, am descoperit întregul adevăr.

-Ce v-a făcut să depăşiţi criza familială şi să mergeţi mai departe?

-Nebunia! Eram convins că fac o trebă excelentă, aveam sub control absolut producţia de medicamente şi eram convins că Bleythe Pharmaceuticals va deveni în scurtă vreme, cel mai sigur producător de medicamente.

-Atunci a fost lansată noua strategie de piaţă.

-Aşa este, într-o bună dimineaţă am fost convocat de Jerry pentru o şedinţă restrânsă al Consiliului de Administraţie. Ne-a fost prezentat un tip, despre care ni s-a spus că este creatorul unor noi tehnici de vânzare. A fost rugat să-şi expună proiectul, iar mai întâi s-a prezentat, Phillip Trickman, absolvent al Universităţii Harvard, unde studiase în cadrul Şcolii de drept comercial.

-Acelaşi om care azi este CEO la Bleythe Pharmaceuticals.

-Exact, Jerry s-a retras din postul său şi l-a numit pe Phil după aşa-zisa mea trădare. Pe atunci mi se părea viabil proiectul noului venit. Dorea ca firma să-şi diversifice producţia pe care o împărţise în trei categorii, medicamente, cosmetice, nutrienţi. Le dăduse şi nume cod, Vitalia, Beauty, Nutricia. Erau trei divizii care funcţionau independent, dar ale căror produse urmau să iasă pe piaţă împreună. Cumpărarea unui medicament performant, era condiţionată de vânzarea unui pachet cu alte două produse, dar din categorii diferite. Firma trebuia să-şi dezvolte rapid sectorul de cercetare, astfel încât produsele de top să apară cât mai curând. Mai propunea înfiinţarea un birou de patente, pentru achiziţia în regim de urgenţă a procedurilor de fabricaţie a unor produse interesante. Se gândise Phil al nostru la spionaj şi contra-spionaj industrial şi îi propuse lui Jerry să-l angajeze pe unul dintre cunoscuţii săi, analist CIA, care să organizeze securitatea firmei şi să-i spioneze pe concurenţi.

-Cred că toate aceste schimbări necesitau nişte fonduri uriaşe.

-Firma dispunea de lichidităţi, dar nu avea suficiente pentru punerea în practică a programelor lui Phil. Fără să stea pe gânduri, Jerry a găsit soluţia imediat: sporirea capitalului prin emiterea de pachete suplimentare de acţiuni şi cooptarea unor investitori potenţi. Ca să aibă acceptul imediat al acţionarilor vechi, le-a oferit la paritate, un pachet de zece la sută din emisiunea nouă, eu am primit cinci la sută, Jerry şi-a oprit douăzeci la sută, managerii primeau paisprezece la sută, iar cei cincizeci şi unu procente rămase erau puse la vânzare în pachete de câte cinci la sută, cu condiţia ca noii cumpărători, să nu posede acţiuni din emisiunile mai vechi. Această tranziţie a durat trei ani, eram în posesia unei adevărate averi, circa douăzeci şi cinci milioane de dolari, iar eu câştigam în medie de pe urma dividendelor, cam trei sferturi de milion pe an. Eram de asemeni retribuit cu patruzeci de mii de dolari pe lună plus alte cheltuieli achitate de firmă, transport gratuit cu avioanele companiei asociată nouă, cazare în hoteluri de lux, vacanţe de vis.

-Ce mai, visul american transpus în realitate!

-Din păcate visul frumos a fost doar peambulul coşmarului. Dar aşa începe următorul capitol din viaţa mea. Pentru această zi însă, este destul, afară s-a făcut noapte, doresc să mă odihnesc pentru că mâine părăsesc Albionul. Povestea va continua, dar peste un timp. Am petrecut patru ore agreabile împreună cu dumneata şi dă-mi voie să te felicit, Gail Doolittle, vei deveni o ziaristă pe cinste!

Atunci fata observă ziarul care purta data de azi. Era ediţia de dimineaţă a The New Morning şi avea pe prima pagină jos, în stânga, o fotografie de la concertul maestrului Vlad Cărămidaru şi titlul articolului întocmit de ea, târziu în noapte. O mică notă îl trimitea pe cititor la pagina şase, cea culturală. Se pare că lui Patty îi plăcuse şi susţinuse materialul tinerei ziariste în colegiul redacţional.

-Ia ziarul, eu l-am citit de dimineaţă şi pot să spun cu mâna pe inimă că ai făcut o treabă excelentă. Puţini au capacitatea de a înţelege pierderea pe care o vom resimţi după dispariţia de pe firmament a maestrului, dar cel puţin Vlad Cărămidaru nu se va retrage ca un anonim şi asta în mare parte, se va datora celor ca dumneata.

-Concertul a fost fantastic, parcă revedeam în faţa ochilor tablourile lui Hartmann, dar de la cel de-al optulea s-a schimbat ceva, v-am observat în sală şi mintea mea încetase să mai lucreze pentru articol. Simţeam nevoia să vă cunosc personal şi restul îl ştiţi.

-Ciudat, parcă ţi-am spus că mă identific tabloului numărul opt, cel cu catacombele şi limba morţilor. Dar asta este acum istorie şi de fapt mâine, plec în România pentru două săptămâni, maestrul Cărămidaru susţine acolo ultimul său concert, la Cluj-Napoca, şi n-aş lipsi pentru nimic în lume.

-Doamne, cât aş fi dorit să continuăm interviul!

-Se poate! Numai că trebuie să mă însoţeşti!

-Patty, şefa mea, m-ar strânge de gât dacă aş lipsi două săptămâni! Probabil că mi-aş pierde slujba şi, adio gazetărie!

-Ce-ar fi să-i spui că mă însoţeşti în străinătate pentru obţinerea unei exclusivităţi, dacă ea este cine cred eu că este, nu numai că va fi de acord, cred că te va obliga să mă însoţeşti!

Gail a coborât privirea în pământ, era o situaţie de invidiat, dar pe undeva jenantă. Dacă Patty va fi de acord, avea să-şi petreacă o vreme în proximitatea unui bărbat de care se simţea desigur atrasă, dar nu fizic. De fapt, în această zi, descoperise că inima îi bătea pentru acel irlandez nebun şi atrăgător de nedescris. S-au trezit cu Jonas lângă ei, venise însoţit de chelnerul care-i servise şi Stu achită nota plus bacşişul de rigoare.

-Ştii Gail, în restul timpului, eu şi Jonas suntem cei mai buni prieteni, dar aici el este şeful care trebuie să le asigure oamenilor săi mijloacele de subzistenţă. Aşa că în acest local, sunt un client oarecare.

-Nu chiar, ci cel mai barosan şi cu siguranţă, pentru orice irlandez care se respectă, afacerea este afacere!

-Deci Jonas, este bine să ştii că interviul va continua, dar undeva departe de aici, o iau pe Gail cu mine în România.

Irlandezul s-a bosumflat dintr-o dată, în mintea lui, se strecurase gelozia pentru că îşi făcuse o impresie greşită cum că între cei doi clienţi ai săi, s-ar înfiripa o idilă. Gail, mai perspicace, a reuşit să-l ghicească hotărându-se pe loc să pună câteva surcele pe foc, drept răzbunare pentru ce se întâmplase cu o seară înainte.

-Domnule Bannister, dacă nu vă supăraţi, aş dori să plec. Voi face puţină mişcare şi apoi voi lua un taxi până la redacţie. Îi voi expune şefei mele propunerea dumneavoastră şi sper să fie de acord cu ea. Cel târziu până la miezul nopţii, veţi avea răspunsul, dar mai mult ca sigur, chiar dacă va fi de acord, va fi necesară o zi pentru a-mi pune ordine în ceea ce las acasă.

-Domnişoară, vă însoţesc până la taxi. Jonas, roagă te rog pe garderobieră să ne aducă hainele. Şi ce naiba te-ai întristat, nu plec pentru vecie!

După ce s-a îmbrăcat, Jonas i-a reţinut palma lui Gail pentru a o săruta, moment care s-a prelungit poate prea mult, apoi i-a strâns mâna lui Stuart şi s-au îmbrăţişat ca doi camarazi.

-Să ai grijă de fată Stu, îi şopti la ureche şi atunci omul a înţeles că prietenul său o iubea pe Gail.

-Fii fără grijă prietene, o să-i acord lui Gail toată atenţia şi consideraţia mea, apoi la rândul său îi şopti, n-o să mă ating de fată nerodule, am înţeles că ţii la ea, dar important este ca şi ea să ţină la tine!

Au părăsit împreună localul şi în aer se simţea prospeţimea primăverii care tocmai sosise chiar în acea zi.

Patricia Palmer nu-şi vedea capul de treburi, ar fi avut nevoie de Gail aici, dar din păcate, fata îi comunicasee că va lipsi pâna la şase seara. Acum însă, se făcuse opt fără un sfert. Oare cu cine luase masa? O lăsase să înţeleagă că era invitată să ia prânzul cu o persoană foarte importantă, de la care spera să obţină un interviu. N-a vrut să-i dea niciun amănunt, asta însemna că n-avea siguranţa că-şi va îndeplini scopul. Poate că dacă ar citi istoricul de pe computerul fetei, ar găsi un indiciu. S-a ţinut deoparte cât a putut, dar curiozitatea de ziaristă nu-i dădea pace, astfel încât, a pornit calculatorul junioarei protejat de o parolă, pe care însă o cunoştea. Deodată a înlemnit, existau sute de pagini pe motoarele de căutare, pe care Gail le parcursese doar în trei ore. Toate aveau în centru ca personaj principal, acelaşi om: Stuart Bannister. A oprit calculatorul şi s-a îndreptat bombănind spre biroul ei, tocmai când Gail şi-a făcut intrarea. Era fix opt seara. Zbieră din toate puterile:

-Doolittle, la mine, în pas alergător! Apoi se adresă secretarei: Şi tu toanto, adu-ne două cafele mari şi negre, fără zahăr pentru mine!

Atunci a observat că Gail era mult mai bine îmbrăcată ca de obicei, îşi aranjase nu numai ţinuta, ci şi înfăţişarea, acum avea de a face cu o ediţie îmbunătăţită a protejatei sale, iar lesbiana din ea, era chiar atrasă de roşcată.

-Pe unde mi-ai umblat domnişoară? Redacţia este cuprinsă de flăcări,         Primul-Ministru chiar acum este interpelat de opoziţie în Parlament, iar eu n-am avut pe cine să trimit acolo!

-Nu sunt ziaristă de politică, n-am apetenţa şi competenţele necesare, eu mă ocup de cultură şi de viaţa mondenă.

-Atunci de ce te interesează acest om, Stuart Bannister? Parcă nici ziaristica de investigaţie şi nici anchetele, nu intră în competenţele dumitale. Mi se pare mie, sau zâmbeşti?

-A fost o întâmplare fericită. Totul a început aseară la concert...

I-a trebuit un ceas ca să-i explice lui Patty, cu lux de amănunte, tot ce se întâmplase în ultimele patruzeci de ore. Într-un final, mentora sa fumase cinci ţigări şi băuse două cafele. Secretara după ce i-a oferit ultima cafea, a dojenit-o.

-Las-o mai moale cu cafelele Patty, câte au fost azi, patru, cinci? În ritmul ăsta, nu apuci şaizeci de ani!

După ce Nanny a părăsit biroul, i-a dat cu tifla.

-Am şaizeci şi doi fraiero! Las-o pe târfă să creadă ce-o vrea! Gail, spui că deja o parte a interviului ai înregistrat-o? Fac în acest moment cinste!

Scoase o sticlă de Brandy şi două păhăruţe minuscule.

-Nu te supăra Patty, astăzi am băut un pic prea mult, aşa că o să te refuz. Spune mai bine dacă tu crezi că este necesar să-l însoţesc pe Bannister în străinătate? Sunt două săptămâni la mijloc.

-Ai înnebunit? Ce crezi tâmpito, că te las să dai cu piciorul unei asemenea oportunităţi? Ai să pleci cu el Gail şi dacă este nevoie, ai să te regulezi cu el, numai să faci restul interviului, în ediţie completă, mă auzi? Rezolvi totul până mâine la prânz, de restul proiectelor tale am să mă ocup eu cu Black Viola. Cât priveşte cercetarea pentru găsirea materialelor astfel încât să iasă nu doar un articol, ci un foileton de articole, mă ocup eu. Tu obţine interviurile şi îţi promit că vom apare pe prima pagină, cu moacele şi semnăturile noastre, a ta prima, poţi să fi sigură de asta.

Era năucitor, Patty nu se mai oprea, probabil că vedea mult mai departe decât ea. Ce nu ştia Gail, era că Patricia Palmer, sub aparenţele unei ziariste îndrăgostită de meseria ei, conducea un grup de intelectuali organizaţi într-o asociaţie ce lupta împotriva globalizării. De mai multă vreme luaseră la ochi câteva supranaţionale, printre care şi Bleythe Pharmaceuticals. Sub conducerea lui Phillip Trickman, compania se înfiltrase în toată lumea, câştigând pieţe, altădată inaccesibile străinilor. Existau multe bănuieli că Bleythe Pharmaceuticals nu folosea întotdeauna cele mai ortodoxe metode, ci dimpotrivă, se zvonea că mita, înşelăciunea şi chiar crima, nu erau străine de acest grup redutabil. Ca întotdeauna, lipseau dovezile şi poate că Stuart Bannister era oportunitatea mult aşteptată, pentru a face puţină lumină. Gail a primit fără probleme un concediu plătit pe o perioadă de două săptămâni. Însuşi Patty s-a milogit de redactorul şef, însă fără a-i spune motivul real. Era bine    să-şi ţină intenţiile secrete, celor două ziariste nu trebuiau să li se alăture şi alţi neaveniţi. Jurnalistă cu experienţă, Patricia Palmer a realizat imediat pericolul imens care ar plana deasupra capetelor celor două dacă şi-ar face publice intenţiile. Aşa că prefera să aştepte şi să se pregătească pentru marele război care se profila.

Era ziua liberă a lui Taylor, asta însemna că era la fiica ei şi nu se va reîntoarce acasă până mâine seara, deci, nu se vor mai revedea decât peste două săptămâni. S-a decis să facă un pic de curăţenie în apartament, probabil că tot atunci, avionul cu Stuart la bord, aterizase în România. Peste douăzeci şi patru de ore şi ea se va da jos din avion, în acelaşi loc, iar mister Bannister, mai mult ca sigur, o va întâmpina pe aeroport.

Lucrurile din micul studiou erau alandala, pregătirile pentru prânzul de ieri lăsaseră un deranj total. Fără să se sperie, le-a ordonat, punând rufele care i s-au păruset murdare într-un coş pentru spălătorie, pe celelalte aşezându-le la locurile lor. Aspiratorul a intrat în acţiune, absorbind praful de pe mochetă, iar cu o cârpă moale, a şters pe cel de pe mobile, chiar a spălat imensul geam ce dădea spre grădiniţa casei, apoi a trecut în micuţa bucătărie unde pentru început, a făcut totul lună. Cum în ajun fusese la cumpărături, s-a gândit să-i lase lui Tay câte ceva bunătăţi făcute cu mânuţele ei. A pregătit o supă cremă de ciuperci cu sparanghel fiert, o minunată lasagna vegetală cu legume proaspete, patru şniţele vieneze din cotlet de viţel, două bezele cu bucăţi de mango şi portocală, fierte în compot cu scorţişoară, mentă şi vin dulce, peste care Tay trebuia să adauge îngheţata de vanilie din congelator. I-a mai lăsat o sticlă cu Grasă de Cotnari, din minunata rezervă a lui Jonas, pe care acesta i-o dăruise ca dar la despărţire.

La fix şase dimineaţa, Gail şi-a terminat obligaţiile casnice faţă de colega de cameră şi a trecut la pregătirea bagajelor pentru călătorie. Într-unul dintre bagaje a pus un reportofon din cele două, iar pe celălalt l-a întrodus în bagajul de mână. Celorlalte articole indispensabile, prea puţine faţă de câte ar fi dorit,  le-a găsit locul adecvat, asigurându-se că lua strictul necesar. Dacă va dori ceva mai mult, îşi va cumpăra din România. Evident mai liniştită a mers la culcare. A pus ceasul să sune la ora unsprezece, avionul era programat să plece de pe aeroportul Heathrow, la orele trei ale după-amiezei. A căzut imediat pradă somnului şi a visat o căsuţă din lemn, aşezată undeva la poale de munte într-o poieniţă, unde, printre moviliţele de zăpadă, răsăriseră flori albe, galbene şi viorii. De departe, parcă se auzea un sunet duios din fluierul zeului Pan, iar în surdină un pian îi ţinea isonul. Locul era de o frumuseţe stranie, îi era străin şi cunoscut în acelaşi timp. Apoi a fost acaparată de un somn adânc şi fără vise, darul lui Morfeu, dar muzica încă-i răsuna în urechi.

Patricia s-a ţinut de cuvânt descurcându-se în locul ei, rezolvând toate micile chichiţe dinaintea plecării. Micile probleme, dau mari bătăi de cap îşi spuse întotdeauna în timp ce-i achiziţionase un bilet la clasa I, o cameră într-un hotel de patru stele din Bucureşti, cheltuieli suportate de ziar, două săptămâni aproape de concediu, într-o ţară cel puţin interesantă şi cine ştie cu ce alte surprize, spera că vor fi plăcute, se va confrunta pupila ei. Patty, maştera, căpcăuna care mânca novici la micul dejun, se transformase în zâna cea bună, minus chestia oribilă cu sexul. Pe fotoliul din avion Gail era sigură că Stuart Bannister era un tip mult prea decent, ca să se încurce cu o gâsculiţă ca ea. Presupunea însă altceva, omul era pe cale să explodeze, hărţuit permanent de ani buni. Probabil că acum îşi căuta liniştea, dorea să fie lăsat în pace şi cea mai bună cale pe care o găsise, nu putea fi decât să contra-atace. Un ziar echilibrat, dar cu audienţă, un ziarist echidistant şi în slujba binelui, o locaţie retrasă, unde să nu existe ochi şi urechi foarte indiscrete, asta dorea fostul CEO al Bleythe Pharmaceuticals.

Raţionamentul tinerei ziariste părea corect doar până la un punct, Phillip Trickman, noul şef, nu putea lăsa garda jos nici-un moment, Stuart reprezenta încă un pericol mortal pentru planurile sale. Dispusese prin serviciul special de securitate al companiei, supravegherea permanentă a celui pe care-l considera inamicul său personal. Oamenii săi fuseseră puşi pe picior greşit în momentul abordării bărbatului de către Gail. Au fotografiat-o însă şi chiar au identificat-o în persoana lui Gail Doolittle, douăzeci şi cinci de ani, absolventă de colegiu, fără ocupaţie în prezent. Acesta fusese marele noroc al ziaristei, în scriptele ziarului figura ca free-lancer, deci fiind în probe, nu era trecută drept angajată permanentă pe statele de plată. Supraveghetorii au decis că femeia nu putea fi decât o amantă de cel mult o zi şi-o noapte a lui Bannister. Nu era deloc puţin, omul era încă însurat, cu acte desigur, Lydia Ford-Bannister era legal cu el, deci slăbiciunea descoperită, putea fi folosită împotriva lui. Câinii de pază ai aprigului CEO de la Bleythe Pharmaceuticals, au extins asupra fetei supravegherea, dar spre dezamăgirea lor, Stuart a părăsisit a doua zi Londra singur, cu destinaţia Bucureşti.

Pregătirile pentru decolare au durat ceva timp şi Gail şi-a făcut o scurtă recapitulare a ceea ce dorea să obţină în următoarele două săptămâni. Până la urmă a pus ambele reportofoane în bagajul de mână, alături de un laptop şi îşi achiziţionase în ultima clipă un smartphone performant, cu care va ţine legătura video. Patty o îndrumase să aleagă această cale de comunicare sigură. Din redacţie, tot mentora sa, îi va trimite la nevoie orice material din arhivele ziarului. Obligaţia fetei era s-o ţină permanent la curent cu înregistrările audio ale interviului. Patty o mai sfătuia, să se bucure de acest sejur, să se distreze cât de mult.

A zâmbit gândindu-se la incidentul dinaitea îmbarcării. Exact în momentul depăşirii ultimului cordon de siguranţă, un ofiţer zelos, observând la control cele două reportofoane, a înţelese complet anapoda scopul acestora şi a cerut unei colege, să mai facă o verificare, de această dată, la sânge. Astfel Gail a fost obligată să păşească într-un oficiu special amenajat acestui scop. După un control amănunţit, chiar o percheziţie corporală, fata a fost lăsată să se îmbarce, spre dezamăgirea ofiţerului cu comportament ce lăsa de dorit.

Dar ce nu ştia Gail era că faptul acesta s-a lăsat cu o urmare benefică, un urmăritor din umbră al ziaristei, a crezut că fata pur şi simplu a renunţat să mai plece, ora decolării trecuse, iar el o aştepta cuminte la ieşire. După un ceas irosit în zadar, s-a hotărât să facă unele investigaţii. Folosindu-se de o legitimaţie falsă care-i atesta calitatea de inspector al Scotland Yard, a interogat pe funcţionarii de la îmbarcări, aducândui-se la cunoştinţă că subiectul său era în zbor spre Bucureşti. Era înciudat că i se trăsese clapa neaşteptat de uşor, dar de fapt nu fusese vorba decât de ghinion. La rândul său, va lua primul avion, şi astfel îşi va continua urmărirea.

●●●●●●●●●●●●●●

Organizatorilor le-a fost imposibil să onoreze cererea de bilete pentru concertul de adio al maestrului Vlad Cărămidaru. Sosiseră solicitări din străinătate, părea neverosimil câţi oameni doreau să asiste, iar tichetele tindeau să devină adevărate obiecte de colecţie. Sala Auditorium Maximum fusese opţiunea maestrului, acolo pianul său suna mai bine ca oriunde în lume. Aici dorea să pună capăt lungii sale cariere, chiar în oraşul unde se produsese debutul unui tânăr anonim, acum mai bine de şase decenii.

 Nouă sute de oameni aşteptau cu nerăbdare primele sunete ale ultimului concert, bogat în diferite miniaturi din repertoriul marilor compozitori, dar care se termina cu acea bijuterie muzicală pe care Vlad Cărămidaru o îndrăgise de prima dată când atinsese clapele unui pian. Clar de Lună devenise o părticică din sufletul său, o proiecţie a evenimentelor din timpul vieţii şi pentru maestru, era un adevărat oratoriu al iubirii sale profunde pentru cea la care tânjise întotdeauna, o pierduse apoi regăsind-o prea târziu, avuseseră parte de un strop de fericire, înainte de a-i muri în braţe.

Patru oameni dintre cei prezenţi, aveau motive speciale să se afle în această seară aici. Ei erau invitaţii speciali ai maestrului Vlad Cărămidaru şi primiseseră cele mai bune locuri din sală. Stuart Bannister îl urmase pe marele pianist, de-a lungul şi de-a latul planetei, de când îl auzise prima oară într-o sală de concerte din Oakland, se simţise indisolubil ataşat de muzica celestă care-i crease un fel de dependenţă. Fusese alături de maestru la multe dineuri şi legase o relaţie de amiciţie destul de strânsă. Fiecare cunoştea povestea celuilalt, iar atunci când iubita prietenului său trecuse prin suferinţa produsă de necruţătoarea boală, Stuart o salvase printr-un tratament neortodox, recomandat de şamanul tribului cheyenne al mamei sale, prescriindui apoi cele mai adecvate medicamente şi recomandându-i câţiva dintre cei mai mari oncologi. Suportase costurile aproape prohibitive ale tratamentelor, iar Vlad Cărămidaru simţise că i-a rămas dator, dacă nu prin returnarea banilor, Stuart n-ar fi admis asta pentru nimic în lume, măcar prin permanentele invitaţii la concerte. La unul dintre ele, o apropiată a maestrului, Sofia Polack, l-a cunoscut pe american şi astfel tot prin intermediul pianistului, s-a legat o prietenie trainică, materializată de curând într-o relaţie de dragoste. Cei doi având locuri alăturate, se strângeau de mâini ca nişte adolescenţi, Marian Popa neputându-şi stăpâni un  zâmbet cu toate că Gail îi dădea coate să se astâmpere. Trecuseră în ultimele ore prin multe încercări grele, iar acest bărbat tânăr, fusese un adevărat înger păzitor. Nu mai avea veşti din Londra, dar spera din tot sufletul că Patty acceptase protecţia lui Jonas. Fusese rândul ei să zâmbească, irlandezul era îndrăgostit de jurnalistă şi aşa fusese încă de prima dată când o zărise, în acel pub londonez unde roşcatul cu bonetă verde, se tachinase cu ea. Îi plăcea de băiat, se dovedise nu numai un hâtru bun de glume ci şi un competent patron de restaurant, dar mai presus de toate, un prieten de nădejde. Stuart o avertizase că aşa era, dincolo de nişte aparenţe înşelătoare, un mare caracter se profila, suflet de irlandez generos. Trei bărbaţi atât de diferiţi, dar la fel de nobili, se uniseră să ocrotească trei femei. Era o constatare ciudată, un pic prea romantică pentru ziarista de investigaţie care devenise tânăra englezoaică.

Luminile din sală scăzuseră în intesitate, la început câteva palide aplauze, apoi ca un singur organism, audienţa s-a ridicat în picioare aplaudând frenetic. Nimeni nu auzise gongul care a fost semnalul ridicării cortinei şi în mijlocul scenei un pian asupra căruia stăruia un spot de lumină violacee, a făcut publicul să se domolească şi oamenii să-şi reia locurile în fotolii. Un alt spot de lumină, marca intrarea maestrului pe scenă, urmărindu-l din culise până ce şi-a luat locul din faţa îndrăgitului instrument fermecat. Pe fundal, cu ajutorul unor spoturi laser, erau scrise, titlul primei bucăţi şi numele compozitorului. Maestrul debuta cu o Nocturnă a polonezului Chopin, alegere mai mult decât inspirată. Magia cuprinsese încetul cu încetul sala, oamenii priveau înmărmuriţi către omul care în pragul anului optzeci şi unu al vieţii sale, nu pierduse niciun dram din harul său dumnezeiesc.

Concertul a fost consistent, poate mai consistent decât reuşise vreodată cineva să producă. Liszt, Mozart, Bach, Schubert, Bethoven, Grieg, Tchaycovsky, Sibelius şi chiar Gershwin, fragmente din simfonii sau simple miniaturi, toate interpretate cu graţie şi măestrie. De câteva ori, ceda locul din faţa pianului câte unui june talent, sau interpreta la patru mâini alături de o fetiţă ori băieţel, abia deveniţi şcolari. Aplauzele se revărsau din plin, iar micii dar talentaţii pianişti se bucurau de primul minut de glorie din viaţa lor, care abia era la început.

Recitalul fusese planificat în două părţi, prima un pic mai lungă, dar cu piese scurte şi câţiva invitaţi, în cea de-a doua, urmând să concerteze numai Vlad Cărămidaru, interpretând cele două piese de forţă. Una dintre televiziunile locale a căpătat acceptul maestrului să transmită în direct această parte. Mai mult, unul din canalele muzicale internaţionale cu care televiziunea naţională colabora, s-a ocupat de răpândirea mondială a evenimentului, considerat ca unul de vârf şi deci de interes general.

La sfârşitul unei ore colosale, în care toate trăirile maestrului au fost transmise prin intermediul minunatelor sunete auditoriului, pianul a tăcut, de această dată pentru totdeauna şi pe moment nimeni nu a aplaudat. Tăcerea dusă spre absolut, era cel mai firesc omagiu adus vrăjitorului din faţa înstrumentului cu clape. Vlad Cărămidaru s-a ridicat aproape cu încetinitorul, şi-a îndreptat spatele un pic gârbovit de trececerea timpului, dar şi de orele petrecute în faţa pianului, s-a dus la marginea scenei unde s-a înclinat respectuos. Atunci a părut că sala se prăbuşeşte sub uralele şi aplauzele care au răsunat mai bine de un sfert de ceas. Oamenii ar fi dorit un bis, poate nenumărate bisuri, dar hotărârea maestrului era de nezdruncinat, terminase cu concertele, sosise timpul să se retragă definitiv spre poalele Apusenilor, la căsuţa care-l aştepta în Sălaşul Moţesc. Era singurul loc de pe planetă, unde în fiecare noapte, se regăsea în vis, cu iubita pierdută.

A părăsit scena care se acoperise de flori, fără regrete, avusese parte toată viaţă de glorie, dar numai arareori fusese fericit. Acum îl aştepta o altfel de fericire, departe de tumultul sălilor, iar prietenii săi erau pregătiţi să-l ducă de acolo, spre tărâmul la care tânjea.

Şi-a schimbat elegantele haine de scenă cu o ţinută simplă, strecurându-se aproape neobservat şi aproape anonim. prin mulţimea de admiratori, oameni care dorea pur şi simplu doar să-l atingă sau printre reprezentanţii media care doreau să le dea un ultim interviu.

GMC-ul imens cu cei patru oameni la bord îl aştepta pe o rampă din spatele sălii Auditorium, aşa cum conveniseră iniţial. Pe doi dintre călători îi cunoştea, dar chipurile celorlalţi doi nu-i spuneau nimic. Sofia a făcut prezentările, iar Vlad a tresărit la vestea că femeia cea tânără era o jurnalistă britanică. Apoi s-a liniştit când pictoriţa i-a dat asigurări că nu venise pentru el, ci pentru Stuart.

Maşina luând-o pe drumul cel mai scurt din oraş, s-a îndreptat spre Izvorul Ampoiului unde Marian preconiza să ajungă în maxim două ore. Nimeni nu avea chef de vorbă, parcă emoţia şi oboseala ultimelor zile tăiaseră orice chef de conversaţie. Maestrul a realizat că nu el era singurul din lume care suferea, dar îi admira pe aceşti oameni care cu adevărat, erau nişte luptători.

Luminile de pe şosea se răriseră, ceasul de la cumpăna dintre noapte şi zi tocmai bătuse, iar bolta înstelată prognoza o primă dimineaţă cu adevărat de primăvară. Pe calendarul ceasului, Vlad desluşi că erau în 10 aprilie, două săptămâni îi mai despărţeau de Sfinţii Paşti, dar acestă zi marca şi o altă dată care-i sfâşiase inima, trecuse un an de la dispariţia scumpei sale Cici.

-Boss, au venit doi tipi mari care mi-au arătat câte o legitimaţie de inspectori ai Poliţiei, aproape că mi-au scos ochii cu ele. Cică doresc să discute cu patronul restaurantului. I-am lăsat în holul de la intrare.

-Good work, Donny, ai procedat corect. Mă duc imediat să vedem cum stăm cu domnii... poliţişti. Tu du-te la bucătărie şi spune-le lui Shou, Paddy şi Eli, să fie pregătiţi. Ştiu ei ce trebuie să facă.

Jonas avusese o noapte agitată, dar asta făcea parte din propria natură şi nu avea de ce să se plângă. De când cumpărase restaurantul, n-avusese parte de tihnă şi de minute liniştite decât atunci când mergea la Biserică şi în timpul slujbelor. Acum avea pe cap chestia cu Patty şi mai mult ca sigur, câteva necazuri suplimentare nu-l vor ocoli. Tipii care-l aşteptau, puteau fi aici în legătură cu bătrâna ziaristă şi din experienţă se dovedise că dacă erau doi malaci prin apropierea ta, cea mai bună cale de protecţie nu putea fi decât să ai lângă tine, cel puţin unul în plus.

S-a îndreptat spre falşii agenţi de poliţie şi nu avea nici o îndoială că oamenii erau mercenarii acelui nesuferit Trickman de peste ocean. Patty îi povestise târăşenia de la editură şi era convins că tipii încercau să-l păcălească cumva la fel. Intimidare şi brutalitate, două chei care deschideau porţile oamenilor slabi de înger, dar din fericire, Jonas era irlandez, asta însemna că era mândru şi deştept, iar huidumelor le pregătise cu această ocazie ceva foarte neplăcut.

-Bună dimineaţa domnilor! Ce drum vă aduce pe la noi la o aşa oră matinală? Noi nu servim dejunul de dimineaţă, puteţi prânzi, dar după orele douăsprezece, când se deschide localul.

Omul care prea să fie şeful, răspunse rece.

-Suntem inspectorii Wesson şi Smith de la Interpol. Avem informaţii că acum o zi, doamnele din fotografii au luat masa în acest local. Dorim înregistrările şi dacă deţineţi unele informaţii unde se află doamna mai în vârstă, aţi face bine să ni le transmiteţi.

-Uşurel gentlmen! În primul rând, există vreun mandat? Şi în al doilea rând, aici nu există camere de supraveghere pentru simplul motiv că răufăcătorii stau la mare distanţă de acest local.

Cel care-şi spunea Wesson dădu semne că răbdarea îi era pe sfârşite. S-a stăpânit cu greu dar a scos o hârtie, un ordin de percheziţie, de fapt o făcătură grosolană care putea înşela un administrator de ziar, dar nu şi un irlandez rătăcit.

-Domnule O’Heartie, o să ne permiţi să aruncăm o privire în spelunca dumitale, sau o să te încătuşăm şi o să te ducem la sediul nostru, iar acolo vom discuta cu totul altfel.

-Cum să nu? Băieţi, prindeţi huidumele astea şi rupeţi-le picioarele! Auzi cum îi cheamă, Smith şi Wesson, ca pe pistoale! Până la revolvere, faceţi cunoştinţă cu lanţurile!

Falşii inspectori s-au dovedit buni încasatori, căci aşa o bătaie nu mai mâncaseră niciodată. Cei trei bucătari cărora li se alăturase şi cei doi chelneri, erau băieţi de nădejde, aleşi nu numai pe criteriu competenţei, cu siguranţă că nu fuseseră nişte îngeri la viaţa lor. Ştiau să se bată, dar mai ales ştiau să bată. Ustensilelor de bucătărie tradiţionale, capace, făcăleţe, polonice, le adăugaseră lanţuri, chelnerii venind cu bâte de cricket.

După ce i-au lăsat vii, dar fără cunoştinţă şi boţiţi bine, i-au încărcat  într-o camionetă pe care Jonas o chemase din vreme şi după ce a plătit şoferului o sumă corespunzătoare, l-a rugat să descarce gunoaiele la groapa de la marginea oraşului. Apoi s-a întors cu oamenii lui la bucătărie şi a desfăcut o sticlă de gin pe care o primise de la rudele din Ulster, cinstindu-şi subalternii. Boneta verde îi atârna pe o sprânceană şi efectul adrenalinei încă nu trecuse. Aşa l-a găsit Patty în acea dimineaţă şi împreună au luat micul dejun la bucătăria localului.

La peste o mie cinci sute de mile distanţă, undeva într-o localitate de la poalele Apusenilor, un grup de oameni greu încercaţi în ultimele zile, se chinuiau să încropească un plan de luptă împotriva uneia dintre cele mai mari şi cu siguranţă, influente, companii din lume.

Casa Sofiei Polack, se afla în mijlocul Sălaşului Moţesc, denumire dată de locuitorii din Meteş, principala localitate din zonă. Situată pe vatra unui vechi sălaş autentic, la izvoarele Ampoiului, aşezarea se dezvoltase lent iar spaţiile de locuit erau opera unui singur arhitect, Grig Athanasiu, văr al pictoriţei. Când proiectase casa Sofiei, Grig era foarte tânăr, de-abia îşi terminase studiile, iar logodnica lui era plecată cu o bursă la un spital din Houston. Arhitectul era sfâşiat de dorul ei, fusese cu puţină vreme înainte bolnav de o depresie rebelă şi Sofia l-a luat cu ea la poalele munţilor. Tocmai îşi cumpărase o proprietate modestă acolo şi după numai câteva zile, Grig dădea semne că a depăşit momentul greu. A studiat casa închiriată de verişoara lui, de asemenea construcţiile din zonă, a făcut câteva excursii împreună cu Sofia şi artizanul popular care o luase sub aripa lui. Foarte rapid a întocmit schiţe şi s-a reîntors la planşeta de lucru de la firma tatălui său. Împreună cu tinerii arhitecţi de acolo, care-i erau şi prieteni, au realizat proiectul unei case de vis, o sinergie între funcţionalitate, mediu şi tradiţie. O tânără artistă peisagistă i-a oferit soluţia pentru spaţiul din afara construcţiei, era pentru prima dată când tânărul arhitect realizase cu adevărat ceva pornit din inimă şi care se adresa sufletului.

Sofia s-a bucurat de creaţia vărului ei şi s-a grăbit să demareze lucrările. De curând, îl cunoscuse pe maestrul Vlad Cărămidaru caruia îi făcuse o schiţă în peniţă. Pianistul era trist, prietena lui era grav bolnavă şi dorea un loc unde să fie alături de femeie când, implacabil, destinul avea să i-o răpească din această lume. Sofia i-a propus achiziţionarea parcelei de lângă casa ei şi o construcţie similară pentru el, proiectată tot de Grig. Bătrânul pianist a fost de acord şi după numai doi ani, tânărul arhitect a proiectat şapte locuinţe cu o bisericuţă la mijloc. Casele se diferenţiau din punctul de vedere al aspectului, dar vibrau la unison acelaşi aspect tradiţional. Dezvoltarea urbanistică a zonei s-a oprit aici, era suficient pentru acest minunat picior de plai.

După doi ani, Diana Manu, logodnica lui Grig, a revenit din State, iar cei doi au primit biletul spre fericire, după ce soarta le păruse cândva potrivnică. Sofia şi-a decorat casa cu artizanat produs de propriile mâini, între timp învăţase arta ţesutului, să sculpteze în lemn, chiar luase lecţii de olărit. Cum pictura era a doua ei natură, o folosit-o din plin pentru a-şi crea vesela. Toţi cei care-i călcau pragul casei, erau sub impresia unei vizite la un muzeu de artă populară şi o sfătuiau s-o ţină tot aşa.

Gail şi Stuart veniseră pentru prima dată aici şi dacă sosiseră târziu, la ore mici, oboseala i-a împiedicat să studieze casa în care intraseră. Au căzut ca butucii şi au dormit până spre prânz. Ziarista fusese trezită de o vrăbiuţă care-şi făcea de lucru la una din ferestre. Adormise îmbrăcată pe un pat de lemn, cu saltea moale umplută cu lână şi acoperită cu o plapumă uşoară ca un fulg. În cameră mirosul de lavandă şi busuioc, îi producea o senzaţie plăcută. Începea să se dezmeticească şi a studiat mai atent interiorul camerei unde dormise. Mobilierul era simplu şi nu prea încărca spaţiul. Podeaua de lemn, era în mare parte acoperită cu carpete manuale având culori vii, dar nu stridente şi atunci când le-a încercat cu talpa piciorului, s-au dovedit a fi moi şi plăcute la contactul cu pielea. Pereţii erau decoraţi cu diverse obiecte arizanale din lemn şi ceramică, dar ceea ce o atrăgeau mai mult, erau câteva tablouri în care se recunoştea mâna Sofiei. Cel mai mult o impresiona unul dintre cele aflate lângă o icoană de lemn. Reprezenta un bărbat cu trăsături polineziene, care ieşea din ocean şi oferea o inimă din coral roşu. Contrastul dintre pielea arămie, inimă şi apa de un albastru contopit cu cel al cerului, era uimitor şi straniu în acelaşi timp. Simţeai bucuria şi tristeţea la cote maxime.

Sofia a ciocănit în uşă, primind acceptul, a intrat observând-o pe Gail care privea miniatura cu fostul ei soţ.

-Omul care iese din ocean, a fost soţul meu mult iubit, Ka’Ay Pahanni, Kay cum îi spuneam eu. A plecat dintre noi, acum o vreme, dar în această miniatură el este viu. Mi-a lăsat un dar nepreţuit, avem împreună un fiu, pe Angel. Primul meu soţ, Octavian Comnen, a dorit să-l adopte.

-Trebuie să fi avut o viaţă deosebită, dacă asemenea bărbaţi te-au cinstit în aşa fel. Am văzut pictura ta monumentală din Insulă şi mă întreb cum oare nu eşti o artistă celebră?

-Nu m-a interesat niciodată gloria. Pictez pentru mine şi pentru oamenii la care ţin.

Gail a privit-o cu respect pe femeia din faţa sa, care cu toate vicisitudinile destinului, nu se prostituase artistic, păstrându-şi o absolută puritate a creaţiei.

-Asta probabil că este camera ta. Oare cum Dumnezeu poate cineva să trăiască în afara Paradisului de aici?

-Este doar un picior de plai românesc. Dar acum Stuart doreşte să stea de vorbă cu tine şi cu Marian. Curând va sosi şi logodnica îngerului nostru păzitor, de care avem nevoie pentru ceea ce avem de gând.

Salonul mare de la parterul casei, nu era cu nimic mai prejos decât restul locuinţei. Acelaşi bun gust domnea şi în acel spaţiu care se dorea comun. Mobilierul rustic, din lemn de stejar cioplit, băiţuit şi lăcuit, era o adevărată operă de artă. Pe jos erau scoarţe colorate şi blănuri de oaie prelucrate de meşteri îndemânatici. O imensă faţă de masă din borangic cu flori brodate, avea poziţionată pe mijlocul ei, o vază din cristal, cu flori de această dată naturale. Cafelele răspundeau mirosuri plăcute din ceşcuţele aşezate ordonat pe o masă mobilă, împreună cu fursecuri şi foietaje, micul dejun pentru cei patru ocupanţi ai scaunelor din salon.

Femeile coborâseră în cele din urmă, iar cei doi bărbaţi le-au întâmpinat ridicându-se cu respect. Apoi fiecare s-a autoservit şi au luat împreună o masă frugală şi în bună măsură improvizată.

-Mă scuzaţi, n-am avut vreme pentru ceva mai consistent, dar vă promit, mă voi revanşa curând!

-Sofia, nu trebuie să te scuzi, ştii foarte bine în ce circumstanţe am ajuns aici şi îţi mulţumim pentru ospitalitate.

Stuart i-a stâns mâinile femeii gail şi Marian nemaiavând nicio îndoială că între aceşti oameni era ceva mai mult decât prietenie.

-Deci, eu şi Gail mai avem ceva de discutat, Marian pleacă s-o întâmpine pe Lily prietena sa, Fifi rămâne cu noi...

-... şi cred că voi pregăti un prânz pentru cinci persoane.

-OK! Cum spui tu, dar să ştii că după un ceas ne alăturăm ţie.

-Stu, termină interviul şi vom vedea mai departe ce va fi. Dacă vă este foame, mai avem câte ceva pentru o gustare.

Gazda s-a retras şi Stuart, pe moment, a fost năpădit de gânduri negre. În ultima vreme nu se simţea în apele lui. Avea probleme de conştiinţă     gândindu-se că atrăsese pericolul asupra oamenilor aceştia minunaţi. La Londra indivizi plătiţi de Phillip, omorâseră cu bună ştiinţă o fată tânără, care avea o viaţă înaintea ei. Aici fuseseră foarte aproape să cadă într-o capcană mortală. Îi salvase acest băiat, despre care aflase chiar la plecarea din Laramie, că-i era rudă după mama bunicului. Încercase să observe asemănări fizice, dar îi fusese imposibil, diferenţa mare de vârstă anihila orice urmă de a se identifica tânărului vlăstar al familiei Popa. Sângele indian moştenit de la mama Shay, îl făcuse să aibă rezerve şi îndoieli faţă de orice, îşi urma lent şi cu precauţie calea, pas cu pas. Atunci când întocmise acel blestemat The Bannister Report, o făcuse datorită moştenirii tatălui, un rebel fără cauză, care murise ca un prost în Vietnam. Fusese un om bun, dar un fraier, ar fi trebuit naibii să-şi ia femeia şi să trăiască în munţi până la sfârşitul războiului. Atunci el n-ar mai fi fost orfan şi poate că n-ar mai fi părăsit familia indiană. Acolo cunoscuse fericirea adevărată pentru prima dată şi poate că aici, în acest cătun, spre a doua parte a vieţii, o va cunoaşte iar, alături de Fifi. Trebuia să-i mărturisească toate astea cuiva, iar jurnalista îi apărea drept persoana cea mai potrivită.

Şi-a potrivit întrebând-o pe Gail dacă puteau să termine acest interviu care se prelungise pe o perioadă de aproape două săptămâni. La răspunsul afirmativ al fetei, începu.

-Cunoşti o bună parte din povestea vieţii mele, copilăria mea, perioada studiilor, angajarea în companie, ascensiunea mea. N-am apucat să-ţi povestesc decât în treacăt, despre activitatea mea ca tămăduitor. Cum lupta pentru promovarea produselor din cânepă şi derivatele sale s-au dovedit a fi o cauză pierdută, am încercat să scot la suprafaţă leacuri folosite de milenii în medicina tradiţională a comunităţilor de nativi americani. Am făcut o listă selecţionând patru grupe de produse pentru câteva din cele mai grave maladii precum: tumorile, afecţiunile cardio-vasculare, bolile nervoase şi gripele. Am studiat fiecare remediu în parte, ani de zile, am folosit resursele de care dispuneam pentru a îndeplini toate criteriile şi a reuşi în caz de succes, omologarea. Cel mai aproape am fost cu tulpinile de gripă şi mă pregăteam să fac prima mea comunicare ştiinţifică importantă. Doream ca înainte de asta, să mă consult cu Jerry Bleythe, aşa era corect, doar folosisem multe dintre resursele laboratoarelor care-i aparţineau. Mă gândeam că va fi încântat. Naivul de mine! M-am ales cu o mustrare zdrăvănă şi cu ameninţarea că pe viitor dacă o voi ţine tot aşa, voi plăti din buzunar costul cercetărilor mele. Politica firmei era tradiţionalistă, colaborarea cu producătorii substanţelor de sinteză, pentru realizarea medicamentelor. Lui Larry îi plăcea că aveam iniţiativă, dar o canalizasem greşit, aşa că am primit interdicţia de a mai calca în laboratoare, dar am primit mână liberă să organizez producţia din diferite unităţi de pe teritoriul Statelor Unite. Se pare că au fost mulţumiţi, de aici şi promovarea din cadrul companiei. Din păcate pentru ei, am căpătat acces la informaţii, primind un grad doar cu o unitate inferior celor din board. Restul îl ştii, am ajuns chiar în top, au crezut că sunt fidel politicilor firmei în general şi lui Jerry în particular. Compania până la venirea lui Phillip Trickman era una destul de decentă, dar brusc, au început necazurile şi lucrurile dubioase care m-au făcut să întocmesc raportul şi să mă retrag. De zece ani duc o luptă pe viaţă şi pe moarte cu acest individ şi împotriva celor care stau în umbra sa. Regret că v-am târât în această cloacă de şerpi veninoşi.

-Nu te-ai referit prea mult la fosta ta soţie, Lydia Ford-Bannister. Ce legătură are cu Jerry?

-Este fata lui dintr-o căsătorie sfârşită prost. Mama ei a dispărut în timpul unei croaziere prin mările sudului. Pur şi simplu oameni cred că a băut prea mult şi a căzut în ocean accidental. Nu i-au observat absenţa decât multe ore de după dispariţie. S-au făcut cercetări, dar zadarnic. Jerry glumea spunându-mi că trebuia s-o caute în burţile rechinilor care înnotau alandala. A fost ceva necurat cu siguranţă, femeia ducea o viaţă liberă destrăbălându-se, iar Jerry nu era omul care să înghită asta. Accidentală sau nu, dispariţia femeii a venit la ţanc. Lydia n-a cunoscut căldura unui cămin, a fost expediată pe la tot felul de internate, a primit o educaţie superficială într-un mediu ostil şi rece. A reuşit să termine avocatura, mai ales cu ajutorul banilor tatălui ei. Jerry a folosit-o ca element de control asupra mea şi rezultatul nu s-a lăsat aşteptat. Nu mă putea iubi pe mine, dar pe Jerry, nici atât. Ne-am oferit libertatea reciproc, pe hârtie suntem căsătoriţi pentru că asta era dorinţa ei, dar în fapt fiecare are viaţa lui. Jerry a sperat s-o paseze lui Phil, dar Lydia l-a ameninţat că scoate un ordin de restricţie împotriva amândurora. Până la urmă, Trickman s-a pricopsit cu o amantă care-l dispreţuieşte. Frumuseţea este că Jerry crede că sunt încă îndrăgostit de fata lui.

Interviul a continuat vreme de alte două ore, pe parcursul cărora Stu a relatat şi alte picanterii despre oamenii din conducerea firmei, despre membri board-ului firmei şi politicile acestora care se modelau pe tiparul dorinţelor monstruosului Trickman. A scos dintr-o mapă şi alte documente inedite, care dovedeau amestecul în afacerile concurenţei, spionajul practicat sub onlăduirea lui Trickman. Erau documente mai mult decât explozive, dar în acelaşi timp foarte periculoase, dacă ar fi căzut în mâini nepotrivite. CEO de la Bleythe Pharmaceuticals, expunea cu bună ştiinţă oameni importanţi, umii nevinovaţi nefiind în cunoştinţă de cauză, unor posibile acţionări în judecată.

-Probabil, ăsta este modul prin care îi Trickman controlează pe colaboratori, membri în board sau nu, supunându-i şantajului ordinar. Trebuie ca în cazul că documentele vor fi publicate, să protejăm cumva pe cei nevinovaţi, să filtrăm binele din mocirla minciunilor lui Phillip.

În final, Gail l-a întrebat din curiozitate la ce deznodământ credea Stu că va duce toată această tevatură.

-Ce crezi că se va întâmpla în continuare?

-Pe parcursul nopţii, am avut o discuţie cu Marian, este un tânăr cu totul remarcabil şi mi-a spus că planul trebuie schimbat, pentru că priorităţile s-au schimbat. America este sub stare de şoc din momentul lansării blestmatului ăla de show. Oamenii sunt bulversaţi şi fără apărare în faţa planurilor caracatiţei corporatiste. Marian m-a rugat ca de-acum încolo să nu mă mai expun, sunt prea cunoscut şi vulnerabilitatea mea va pune în pericol şi pe alţii. M-a rugat să rămân aici, lângă Fifi, pe care după cum ai observat, o iubesc. Locul este sigur şi pot spune cu siguranţă, voi fi fericit aici. Dar lupta cu Bleythe Pharmaceuticals şi acest diabolic administrator, Phillip Trickman, va continua. Spre Statele Unite vor pleca două echipe, una din România formată din Marian Popa, prietena lui Lily Cortun şi dacă vei dori, dumneata, Gail. Din Londra va pleca şefa ta Patricia Palmer şi prietenul meu, Jonas O’Heartie. Vă veţi întâlni Chicago şi veţi călători împreună spre Laramie, la ferma bunicului meu, iar acolo veţi afla ce aveţi de făcut mai departe.

-Sună incitant dar... periculos.

-Dacă vă veţi apăra unul pe celălalt, nemernicii n-au nici o şansă. Bunicii mei din Laramie sunt oameni foarte influenţi şi puternici în felul lor. Poate că nu s-au înţeles întotdeauna, dar acum vor face front comun cu voi pentru a-şi apăra nepotul şi eu pe asta mă bazez. Pentru tine Gail, va fi o altă lume de vis, după cea de aici, din România.

-Să sperăm că n-o să ne lăsăm oasele prin vreun cimitir indian.

-Acum eşti morbidă şi nu este cazul. Să nu omiţi un amănunt, cavalerul cu beretă verde, preşedinte al irlandezilor rătăciţi, va fi aproape, foarte aproape. Acum că am terminat, hai s-o ajutăm pe Fifi la bucătărie!

●●●●●●●●●●●●●●